inveterat - în care s-a înrădăcinat un rău/ defect

învederat - clar, evident

muză - zeiță, entitate mitologică care-i inspiră pe artiști și poeți

a declama - Vorbire pe un ton exagerat prin gesturi teatrale

emfatic - bombastic, nenatural

exuberant - care-și exprimă sentimentele prin numeroase demonstrații exterioare

metafizic - care ține de lumea ideilor pure, speculațiile filosofice ( format din grecescul meta - dincolo de)

perora - a vorbi mult, pe un ton insufletit si emfatic, a dezbate, a sustine cu inflacarare o problema.

A Cincea Elegie - Nichita Stănescu

N-am fost suparat niciodata pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari.
Dar merele, frunzele, umbrele, pasarile
s-au suparat deodata pe mine.
Iata-ma dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subtiri, racoroase.
Iata-ma condamnat pentru nestiinta,
pentru plictiseala, pentru neliniste,
pentru nemiscare.
Sentinte scrise în limba sîmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu maruntaie de pasare,
racoroase penitente gri, hotarîte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc sa descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranta...
si nu pot, nu pot sa descifrez
nimic,
si-aceasta stare de spirit, ea însasi,
se supara pe mine
si ma condamna, indescifrabil,
la o perpetua asteptare,
la o încordare a întelesurilor în ele însele
pîna iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
pasarilor. 

Radu Stanca - Fata și zmeul

Avea în braţe vipere,
Şi-n trupul zvelt un şarpe,
Îl îndrăgeau frumoasele
Cântând molcom din harpe.

Dar domnul ţării porunci
Ca celui ce-l dă gata
Fata mezină îi va fi,
Cu tron cu tot, răsplata.

Cruciş cad spadele acum,
Şi-n ochi mijeşte plânsul.
Un trup se prăvăleşte-n scrum,
Altul stă-nfipt pe dânsul.

Dar fata-nmărmurită-n prag
Îşi rupe sânul, greul.
« Vai, nu voinicul mi-a fost drag,
Ci zmeul ! »

A ŞAPTEA ELEGIE - NICHITA STĂNESCU

Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,
schimb verdele pe galben și
mă las pierit  de toamnă.
În numele pietrelor trăiesc și mă las
cubic bătut în drumuri,
cutreierate de repezi mașini.
Trăiesc în numele merelor și am
șase sâmburi scuipați printre dinții
tinerei fete dusă cu gândul tot
după leneșe dansuri de ebonită.
În numele cărămizilor trăiesc,
cu brățări de mortar înțepenite
la fiecare mână, în timp ce îmbrațișez
un posibil gălbenuș al existențelor.
Niciodată n-am să fiu sacru.Mult,
prea mult am imaginația
celorlalte forme concrete.
Și nici n-am vreme din pricina asta
să mă gândesc
la propria mea viață.
Iată-mă.Trăiesc, în numele păsărilor,
dar mai ales în numele zborului.
Cred că am aripi,dar ele nu se văd.Totul pentru zbor.
Totul,
pentru a rezema ceea ce se află
de ceea ce va fi
Întind o mână, care-n loc de degete
are cinci mâini
care-n loc de degete
au cinci mâini,care
în loc de degete
au cinci mâini.

Totul pentru a îmbrățișa,
amănunțit,totul,
pentru a pipăi nenăscutele priveliști
și a le zgâria
până la sânge
cu o prezență.

SĂ NINGĂ PESTE NOI - NICHITA STĂNESCU

Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zăpadă că ningem amândoi.

NOD 26 - NICHITA STĂNESCU

M-am însingurat
pentru că simţit că şi tu nu mă mai iubeşti, -
lacrima mamei mele de gheaţă era, -
stăteam şi rânjeam şi o rugam să plângă,
dar iarna se făcuse în munţi.
M-am dat de mâncare lupilor,
dar lupii erau friguroşi şi bolânzi.
Mâncaţi-mă ! am strigat la ei, am strigat.
Noi nu, mi-au răspuns,
noi nu mâncăm om îngheţat!

OLTUL - DE OCTAVIAN GOGA

 

Mult iscusita vremii slovă
Nu spune clipa milostivă
Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul
Şi veselia deopotrivă...
Mărită fie dimineaţa
Ce-a săvârşit a noastră nuntă,
Bătrâne Olt! - cu buza arsă
Îţi sărutăm unda căruntă.

În cetăţuia ta de apă
Dorm cântecele noastre toate
Şi fierbe tăinuita jale
A visurilor sfărâmate.
Tu împleteşti în curcubeie
Comoara lacrimilor noastre,
Şi cel mai scump nisip tu-l duci
În vadul Dunării albastre.

La sânul tău vin, în amurguri,
Sfioase, fetele fecioare,
Şi dimineaţa vin neveste
Cu şorţul prins în cingătoare -
Şi vin păstori cu gluga albă,
Din fluier povestindu-şi dorul -
Şi câte cântece şi lacrimi
Nu duce valul, călătorul...

Drumeţ, bătut de gânduri multe,
Ne laşi atât de greu pe noi,
Îmbrăţişându-ne câmpia,
Te uiţi adesea înapoi.
Aşa domol te poartă firea,
Căci duce unda-ţi gânditoare:
Durerea unui neam ce-aşteaptă
De mult o dreaptă sărbătoare.

Demult, în vremi mai mari la suflet,
Erai şi tu haiduc, moşnege,
Când domni vicleni jurau pe spadă
Să sfarme sfânta noastră lege;
Tu, frate plânsetelor noastre
Şi răzvrătirii noastre frate,
Urlai tăriilor amarul
Mâniei tale-nfricoşate.

Cum tresăreau încremenite,
În jocurile lor buiestre,
Oştiri cu coifuri de aramă
Şi roibi cu aur pe căpestre
Când la strigarea ta de tată
Grăbeau din codri la poiene,
Strângând săcuri a subţioară,
Feciorii mândrei Cosânzene.

Zdrobită-n praf, murea arama,
Şi codrul chiotea, viteazul;
Iar tu, frăţine, mare meşter,
Biruitor frângeai zăgazul
Şi, -mbujorându-te la faţă,
Treceai prin văile afunde,
Încovoindu-ţi îndărătnic
Măreţul tău grumaz de unde.

Slăvite fărmituri a vremii,
De mult v-am îngropat văleatul...
Neputincios pari şi tu astăzi -
Te-a-ncins cu lanţuri împăratul.
Ca unda ta strivită, gemem
Şi noi, tovarăşii tăi buni,
Dar de ne-om prăpădi cu toţii,
Tu, Oltule, să ne răzbuni!

Să verşi păgân potop de apă
Pe şesul holdelor de aur;
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost' tezaur;
Ţărâna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Şi să-ţi aduni apele toate -
Să ne mutăm în altă ţară!