REGISTRE LINGVISTICE (STILISTICE ALE LIMBII)
REGISTRELE
LINGVISTICE sunt
varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii, determinate social şi
cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe
grupe de interlocutori.
A.
REGISTRUL COLOCVIAL (familiar,
al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă, limitându-se la
relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la
spectacol, într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul
familiei, al rudelor).
Se identifică prin următoarele
caracteristici:
§ poliglosia (adaptarea exprimării la mediul social şi
cultural al interlocutorilor);
§ se dezvoltă spontan;
§ degajarea în exprimare (fără
constrângeri lingvistice);
§ ponderea cuvintelor cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);
§ aproximări („S-a cam speriat.”)
§ ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);
§ forme neliterare ale cuvintelor;
§ repetiţii;
§ clişee lingvistice;
§ locuţiuni;
§ diminutive, augmentative;
§ superlative populare;
§ formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;
§ propoziţii exclamative şi
interogative;
§ expresii peiorative;
§ supranume (poreclele);
§ elemente paraverbale (debitul verbal, pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal
etc.)
B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL
POPULAR) particularizează
mesajul
oral, remarcându-se prin:
§ folosirea termenilor concreţi;
§ registru funcţional redus: stilul
colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul tehnic (al
ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);
§ redundanţă;
§ accidente fonetice;
§ locuţiuni şi expresii populare;
§ sintaxa afectivă (interjecţii,
diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii exclamative, dativul
etic, vocativul etc.);
§ polisemie bogată;
§ elemente peiorative (insulte,
imprecaţii, termeni obsceni).
C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata
lexicală, limbajul popular originar (rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi
particularităţi ale vorbirii:
§ efecte sonore în realizarea
enunţului;
§ diminutive sau augmentative;
§ derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);
§ forme pronominale sau verbale scurte
(„Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);
§ vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);
§ folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);
§ articolul hotărât proclitic pentru
substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);
§ dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);
§ formule de adresare;
§ superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);
§ verbe la prezent, trecut şi viitor
nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor gramaticale);
§ forme verbale echivalente modului
imperativ („Să vii repede!”);
§ „şi”
adverbial (cumulativ, iterativ);
§ interjecţii;
§ locuţiuni;
§ expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);
§ acorduri forţate (haină kakie);
§ coordonarea sintactică;
§ propoziţii incidente;
§ propoziţii eliptice de predicat;
§ tautologia;
§ repetiţia;
§ anacolutul;
§ dezacorduri (subiect - predicat);
§ paralelism sintactic;
§ propoziţii exclamative şi
interogative;
§ elemente paraverbale;
§ oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii,
interogaţii, repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în
discursul oratoric).
D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:
§ respectarea normelor limbii literare
(fonetic, morfologic, sintactic);
§ păstrarea integrităţii fonetice a
cuvintelor;
§ vocabular bogat, nuanţat;
§ prezenţa termenilor abstracţi,
specializaţi, neologici;
§ evitarea repetiţiilor;
§ elemente afective puţine şi
controlate;
§ sintaxă complexă:
§ procedee retorice ale discursului
etc.
E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a
folosi particularităţi ale limbii române vechi:
§ cuvinte de origine slavă;
§ arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);
§ folosirea vocalei „u” („serviciu”,
„Mateiu”) în poziţie finală (sub
influenţa transcrierii kirilice a unor cuvinte);
§ formele verbale de perfect simplu şi
mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră”
(„Noi luptasem...”);
§ sintaxă greoaie (latină);
§ pluralul majestăţii;
§ forme de plural pentru pronume
invariabile/ articularea acestora („carii”,
„carele” pentru pronumele relativ
'care') etc.
F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind, printre altele, de:
§ forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');
§ lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă”
- 'pepene verde');
§ forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);
§ perfectul simplu (predilect în
Oltenia);
§ forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.
G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles
numai de cei care îl folosesc (grupuri
sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
§ permanenta schimbare a fondului
lexical;
§ fonetica şi morfosintaxa repetă
caracteristicile limbajului popular;
§ folosirea cu sensuri schimbate a unor
cuvinte din lexicul comun („cobzar” -
'informator'; „mititica” -
'închisoare'; „curcan” - 'poliţist';
„mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).
H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii
naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau profesionale. Constă
în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti,
franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică
preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).
