Functiile limbajului (ROMAN JAKOBSON)

Relatia dintre acesti factori ai comunicarii verbale este, conform lui Roman Jakobson, urmatoarea: "Cel care se adreseaza (emitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul sa-si îndeplineasca functiunea, el are nevoie de un context la care se refera (sau, într-o nomenclatura mai echivoca, de unreferent), pe care destinatarul sa-l poata pricepe si care sa fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod, întru totul sau cel putin partial, comun atât expeditorului cât si destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codeaza si celui care decodeaza); în fine, are nevoie de contact, conducta materiala sau legatura psihologica între cei doi, care le da posibilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea". (Idem, p.88)

Fiecare dintre acesti sase factori determina o alta functie a limbajului. 

Pornind de la analiza relatiei de comunicare, Roman Jakobson deduce sase functii ale limbajului, între care exista o relatie complexa: "Desi distingem sase aspecte esentiale ale vorbirii, ar fi greu sa gasim vreun mesaj verbal care sa împlineasca numai o singura functiune. Diversitatea nu rezida în monopolul uneia dintre aceste multiple functiuni, ci în ordinea ierarhica diferita a functiunilor. Structura verbala a unui mesaj depinde în primul rând de functiunea predominanta".(Lingvistica si poetica, în Probleme de stilistica, 1964, p. 88.)

Pe scurt, aceste functii sunt urmatoarele:

1. Functia emotiva sau expresiva, concentrata asupra reflectarii starii sufletesti a emitatorului de mesaj. Ea are tendinta sa produca impresia unei anumite emotii, fie adevarate, fie simulate. Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat mai ales de interjectii, precum si prin sunete cu valori asemanatoare în cuprinsul cuvintelor sau altor unitati de limbaj (sintagme, propozitii si fraze). În cadrul codului ges­tual al actorilor, de exemplu, exista un întreg arsenal de aceasta na­tu­ra, care, combinat cu resursele codului lingvistic, multiplica si mai mult varietatea acestor mijloace de comunicare. (Roman Jakobson da exemplul unui actor din Moscova care a format patruzeci de masaje diferite din expresia asta-seara, pronuntând cuvintele respective conform fiecarei situatii emotionale).

O simpla interjectie (ah!) poate provoca, printr-o variatie de intonatie, o mare diversitate de efecte: bucurie, durere, admiratie, uimire, mila, surpriza, indignare, nerabdare, oboseala, furie, invidie etc. La fel, prin pronuntarea mai lunga sau mai scurta a uni vocale, cum ar fi în exemplele: da si daa...; buuuna treaba ai facut! etc.

2. Functia conativa, orientata predominant catre receptorul de me­saj (destinatar), cu tendinta de a-l provoca, de a-i impune ceva. Voca­tivul si imperativul sunt formele cele mai expresive ale acestei functii.

3. Functia referentiala (denotativa sau cognitiva), orientata predominant catre sensul exact al mesajului. Ea se distinge în cadrul ling­vistic prin valoarea pur notionala, referentiala a cuvintelor. Infor­mea­za despre ceva  sau cineva, despre o a treia persoana.

4. Functia fatica este preocupata de mentinerea contactului de comunicare prin formule ca : "Alo, ma auzi?", "Ma întelegi bine?", prin dialoguri care repeta mereu aceeasi idee. Mesajul serveste la stabilirea comunicarii, la prelungirea sau la întreruperea ei, el con­tro­leaza cum functioneaza canalul si circuitul, atrage atentia interlocutorului sau confirma faptul ca acesta ramâne în continuare atent. ("Ascultati?")

5. Functia metalinguala explica interlocutorului codul folosit. Ea are rolul de comentariu si control al codului, prin întrebari referitoare la acesta, functie predominanta la copii si cei ce învata o limba straina: "Ce este de spus?", "Vedeti ce vreau sa spun?" etc.

Metalimbajul este folosit cu scopul de a explica un cuvânt, de a preciza un sens: "Adica...", "Nu asta am vrut sa spun", "Într-adevar, de asta este vorba", "Dati-mi voie sa va explic", "Nu înteleg nimic din ceea ce spuneti", "Glumiti...?" etc. Dictionarul cu definitiile, sinonimele si antonimele sale nu este altceva decât o culegere de metalimbaje.

6. Functia poetica este orientata catre adâncimea mesajului, privit în toata complexitatea lui. Aceasta functie este considerata de Jakobson o functie dominanta a limbajului uman, ea nu se reduce numai la sfera poeziei sau a artei în general, ci îmbratiseaza întreaga comunicare umana: "Orice încercare de a reduce sfera functiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia numai la functiunea poetica ar duce la o simplificare excesiva si înselatoare. Functiunea poetica nu este singura functiune a artei verbale, însa este functiunea ei dominanta, determinanta, pe când în toate celelalte activitati verbale ea se manifesta doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu". (op. cit., p. 93.) Pentru Jakobson, "studiul lingvistic al functiunii poetice trebuie sa depaseasca limitele poeziei, iar pe de alta parte, studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la functiunea poetica". (Idem, p.94)

Criteriul lingvistic al functiei poetice este dedus de Roman Jakobson din cele doua moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selectia sicombinarea: "Selectia se reali­zea­za pe baza unor principii de echivalenta, asemanare sau deosebire, sinonimie sau antinomie, pe când combinarea - construirea secventei - se bazeaza pe contiguitate. Functiunea poetica proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinarii". (Idem, p.95)

Elementele situatiei de comunicare

 Emitator, Receptor, Mesaj, Cod, Canal, Context.

Functiile elementelor comunicarii :

a) Emitator: functie emotiva

(emitatorul este cel care transmite mesajul unui receptor; functia emotiva se concretizeaza in selectia informatiei pe care emitatorul o operaza in realitateainconjuratoare).

b) Receptor: functie conativa

(receptorul este cel caruia i se adreseaza mesajul emitatorului,adica el este cel care primeste o informatie, astfel se concretizeaza functia conativa sau decunoastere. Efectul mesajului se masoara intr-un raspuns verbal/ scris sau comportamental);

c) Contextul: functie referentiala

(contextul este situatia in care are loc transmiterea mesajului;functia referentiala se refera la obiectul comunicarii-respectiv referentul- adica elementulrealitatii selectat de emitator pentru continutul mesajului);

d) Codul: functie metalingvistica

(alcatuirea mesejului presupune utilizarea unor semne comuneemitatorului si receptorului; semnele comune alcatuiesc codul; codul contine semne verbalesi/sau semne nonverbale)

e) Canalul: functie fatica

(comunicarea dintre emitator si receptor presupune stabilirea unuicontact; functia fatica se realizeaza prin semne verbale-formele de salut-sau nonverbale-privire,gesturi, miscari ale capului etc)

 f) Mesajul: functie poetica (este secventa de semne verbale si nonverbale transmisa de emitator receptorului; intelegerea mesajului presupune ca cei doi parteneri de comunicare, respectivemitatorul si recptorul, sa foloseasca acelasi cod)

(este secventa de semne verbale si nonverbale transmisa de emitator receptorului; intelegerea mesajului presupune ca cei doi parteneri de comunicare, respectivemitatorul si recptorul, sa foloseasca acelasi cod).

Cele sase functii corespunzatoare

Desigur ca, în sens restrâns, analiza versurilor cade în întregime în competenta poeticii, iar aceasta poate fi definita ca "o parte constitutiva a lingvisticii, care se ocupa de raporturile dintre functiunea poetica si celelalte functiuni ale limbajului". (Idem, p.97) Dar, în sensul mai larg al cuvântului, adauga Jakobson, "poetica se ocupa de func­ti­unea poetica nu numai în poezie, unde aceasta functiune este suprapusa celorlalte functiuni ale limbajului, dar si în afara poeziei, atunci când o alta functiune se suprapune functiunii poetice" (Idem).

Cu alte cuvinte, functiunea poetica a limbajului se manifesta nu numai în arta versului, ci si în proza artistica, precum si în proverbele ("apa trece, pietrele ramân"), în expresii idiomatice ("fugi cu ursul!") sau în vorbirea obisnuita. Din nevoia de a nu crea confuzii, s-a apelat la termenul poietica, prin care cei care-l folosesc înteleg arta poeziei în sine ca un lucru distinct de arta prozei.

Dintre multiplele functiuni ale limbajului, doua ni se par esen­ti­ale în transmiterea de mesaje: cea referentiala si cea poetica. Toate celelalte sunt laterale, auxiliare. Functia referentiala este continuta în celelalte functii ale limbajului, care tind toate sa întregeasca posibi­li­tatile de a realiza mesajul. În acelasi timp, toate functiile îsi gasesc modul ideal, mai bogat si, în acelasi timp, mai nuantat de manifestare în functia poetica. Ea este, în ultima instanta, functia expresiva cea mai deplina a codului de comunicare.

Prin analiza functiilor limbajului, ajungem din nou la relatia fundamentala dintre mesaj si cod, dintre ceea ce transmit si modul cum transmit, altfel spus, la relatia dintre comunicare si expresivitate, esentiala în definirea fenomenului stilistic.

Calităţile generale ale stilului

            Claritatea presupune formularea limpede, logică, coerentă a ideilor, astfel încât receptorul să înţeleagă pe deplin mesajul. Se recomandă evitarea termenilor prea specializaţi, rari sau echvoci, a construcţiilor pleonastice sau contradictorii.
            Principalele abateri de la claritate sunt: obscuritatea, nonsensul, echivocul, pleonasmul, tautologia, paradoxul, ermetismul, galimatiasul (idei confuze, expuse greoi, în formulări incoerente).
            Proprietatea vizează concordanţa dintre intenţia vorbitorului (scriitorului), conţinut şi expresiile alese. Presupune utilizarea sensurilor proprii ale cuvintelor.
            Corectitudinea înseamnă respectarea normelor limbii literare. Abateri frecvente : anacolutul (discontinuitate lexico sintactică în interiorul unei propoziţii sau fraze) şi solecismul (greşeală de sintaxă).
            Precizia exprimă capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, a găsi cuvintele care exprimă cel mai bine ideea.
            Opuse preciziei sunt prolixitatea, digresiunea, retorismul formal, preţiozitatea  (excesul de neologisme dintr-un text).
            Puritatea reprezintă utilizarea mijloacelor lingvistice admise de simţul cultivat al limbii, evitând regionalismele, arhaismele, abuzul de neologisme, barbarismele, expresiile argotice, de jargon sau obscene.
            Calităţile particulareale stilului rezultă din felul propriu în care vorbitorul utilizează resursele limbii potrivit firii sale, profesiunii, gradului de cultură, mediului social în care trăieşte.
            1.Naturaleţea constă în exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri. I se opun afectarea şi emfaza.
            2. Simplitatea presupune folosirea termenilor uzuali, aparent lipsiţi de expresivitate, a formulărilor cu largă circulaţie în rândul vorbitorilor.
            3. Armonia rezultă din folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării. Sursele armoniei sunt multiple : accentul cunintelor, sonoritatea lor expresivă, fraze cadenţate etc. Opusul său este cacofonia.
            4. Demnitatea impune folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii şi evitarea a ceea ce este necuviincios, trivial, grosolan.
            5. Retorismul imprimă comunicării o notă de patetism măsurat şi de ton entuziast, prin respectarea construcţiei clasice a unui discurs.
            6. Fineţea inseamnă exprimarea cu subtilitate a ideilor, folosirea dee aluzii fine.
            7. Ironia constă în sesizarea, evidenţierea şi dezaprobarea aspectelor negative ale firii umane şi ale societăţii. Nu se realizaează prin negraea directă, ci prin disimularea adevăratelor intenţii ale emiţătorului.
8. Concizia presupune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare. Opuză conciziei este poliloghia – exprimarea logoreică şi ambiguă.
9. Oralitatea - în literatură - capaciatea autorului de a imita limba vorbită. Presupune folosirea cuvintelor populare, regionalisme, enunţuri interogative şi exclamative, imperative, vocative, interjecţii, anacolutul, elipsa, tautologia, dativul etic, onomatopee, proverbe, fraze rimate, vorbe de duh etc.

Lista olimpicilor

1. Tudor Vianu - Dubla intenție a limbajului și problema stilului

2. George Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent: cap. Specificul național 

3. George Călinescu - Poezia realelor 

4. George Călinescu - Universul poeziei 

5. Hugo Friedrich - Structura liricii moderne 

6. Gaston Bachelard- Apa și visele, eseu asupra imaginației materiei

7. Gaston Bachelard- Pământul și reveriile, eseu asupra imaginației forțelor

8. Gaston Bachelard- Poetica spațiului 

9. Gaston Bachelard- Psihanaliza focului 

10. E. M. Forster- Aspecte ale romanului 

11. R.M. Alberes- Istoria romanului modern 

12. Marcel Raymond - De la Baudelaire la suprarealism 

13. Baudelaire- Curiozitati estetice 

14. Roland Barthes- Romanul scriiturii 15. Roland Barthes- Mitologii 

16. Maurice Blanchot- Spațiu literar 17. Miguel de Unamuno- Sentimentul tragic al vieții 

18. Albert Beguin- Sufletul romantic și visul 

19. Adrian Marino- Dictionar de idei literare 

20. Matei Călinescu - Cinci fețe ale modernității

REZULTATELE DE LA OLIMPIADE

SI CONCURSURI SCOLARE

2015-2016

(REZULTATE PARTIALE) 

I.                   OLIMPIADE

CALIFICAȚI  FAZA  MUNICIPALĂ

CLASA a IX-a 

            CONSTANTINESCU CĂLINA
            ȘTOLEA CRISTINA

           

CLASA a X-a

           TOADER DIANA

           MOKHAIER NAEIMI DIANA- OLIMPIADA DE LECTURA

CLASA a XI-a

           TUNARU ALEXANDRA

                                                                                     

     II.   CONCURSURI SCOLARE 

1. MOKHAIER NAEIMI DIANA - PREMIUL III, CONCURSUL NATIONAL ,,MIHAI EMINESCU'', CREATIE LITERARA
2. TURTĂ INOCENȚIU-MARIAN - PREMIUL SPECIAL CONCURSUL NAȚIONAL ,,MIHAI EMINESCU", ESEU

III.             DIPLOME DE PARTICIPARE

III.             INTALNIRI ESENTALE

Sacrificiul limbii române

CORECT

antic și antic
filozofie și filosofie

IZBÂNDA LIMBII

ONTOLOGIE=  Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței

AXIOLOGIE = Disciplină filozofică având drept obiective studiul valorilor (morale)

INCONGRUENȚĂ = Dezacord, neconcordanță

NEMESIS = (în mitologia greacă), zeiță a răzbunării și justiției divine, fiică a Nopții

SIMPTOMATIC= Care indică existența unei stări patologice în organism

FENOMENALITATE= Fapt de a fi fenomenal 

METAISTORIE=  Filozofie a istoriei

IPOSTAZIERE = Transformare mintală a unei relații, a unei însușiri sau a unei noțiuni într-o realitate de sine stătătoare

ANTINOMISM= Tendință de negare a legilor sau legității

INEFABIL= Care nu poate fi exprimat în cuvinte

FORTUIT= Venit pe neașteptate, neprevăzut

LAITMOTIV= Motiv ritmic, melodic sau armonic dintr-o compoziție muzicală, care caracterizează un personaj, o situație

A PROLIFERA = A  se inmulti prin diviziune, a se reproduce, a se dezvolta, a procrea

CINIC - care manifesta o atitudine condamnabila, sfidand regulile moraleil, normele de convietuire sociala si de buna-cuviinta.

SCEPTIC - nu are incredere in nimeni / se indoieste de toate

ZI ! - forma corecta imperativ persoana a 2-a singular

Sacrificiul comunicării

REGISTRE LINGVISTICE (STILISTICE ALE LIMBII)

            REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii, determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic, de la un vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.

A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă, limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la spectacol, într-un compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul familiei, al rudelor).

Se identifică prin următoarele caracteristici:

§  poliglosia  (adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor);

§  se dezvoltă spontan;

§  degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);

§  ponderea cuvintelor cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);

§  aproximări („S-a cam speriat.”)

§  ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);

§  forme neliterare ale cuvintelor;

§  repetiţii;

§  clişee lingvistice;

§  locuţiuni;

§  diminutive, augmentative;

§  superlative populare;

§  formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;

§  propoziţii exclamative şi interogative;

§  expresii peiorative;

§  supranume (poreclele);

§  elemente paraverbale  (debitul verbal,  pauza, prelungirea unor sunete, timbrul vocal etc.)

B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul
oral, remarcându-se prin:

§  folosirea termenilor concreţi;

§  registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);

§  redundanţă;

§  accidente fonetice;

§  locuţiuni şi expresii populare;

§  sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii exclamative, dativul etic, vocativul etc.);

§  polisemie bogată;

§  elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).

C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular originar (rural) de oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale vorbirii:

§  efecte sonore în realizarea enunţului;

§  diminutive sau augmentative;

§  derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);

§  forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);

§  vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);

§  folosirea articolului posesiv „a” invariabil („A găsit nişte cărţi a copiilor.”);

§  articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);

§  dativul etic („Mi ţi-1 ducea cu vorba.”);

§  formule de adresare;

§  superlativ perifrastic („Straşnic de bun!”);

§  verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor gramaticale);

§  forme verbale echivalente modului imperativ („Să vii repede!”);

§  „şi” adverbial (cumulativ, iterativ);

§  interjecţii;

§  locuţiuni;

§  expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);

§  acorduri forţate (haină kakie);

§  coordonarea sintactică;

§  propoziţii incidente;

§  propoziţii eliptice de predicat;

§  tautologia;

§  repetiţia;        

§  anacolutul;

§  dezacorduri (subiect - predicat);

§  paralelism sintactic;

§  propoziţii exclamative şi interogative;

§  elemente paraverbale;

§  oralitatea cultă se remarcă prin frecvenţa formulelor de adresare, exclamaţii, interogaţii, repetiţii emfatice, enumeraţii retorice, elipse, suspensii (în discursul oratoric).

  D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:

§  respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);

§  păstrarea integrităţii fonetice a cuvintelor;

§  vocabular bogat, nuanţat;

§  prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;

§  evitarea repetiţiilor;

§  elemente afective puţine şi controlate;

§  sintaxă complexă:

§  procedee retorice ale discursului etc.

E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii române vechi:

§  cuvinte de origine slavă;

§  arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);

§  folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii kirilice a unor cuvinte);

§  formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi luptasem...”);

§  sintaxă greoaie (latină);

§  pluralul majestăţii;

§  forme de plural pentru pronume invariabile/ articularea acestora („carii”, „carele” pentru pronumele relativ 'care') etc.

F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind,  printre altele, de:

§  forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');

§  lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');

§  forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);

§  perfectul simplu (predilect în Oltenia);

§  forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.

G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care  îl folosesc (grupuri sociale: elevi, studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:

§  permanenta schimbare a fondului lexical;

§  fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;

§  folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator'; „mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).

H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti, englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică.

Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).