Calităţile generale ale stilului

            Claritatea presupune formularea limpede, logică, coerentă a ideilor, astfel încât receptorul să înţeleagă pe deplin mesajul. Se recomandă evitarea termenilor prea specializaţi, rari sau echvoci, a construcţiilor pleonastice sau contradictorii.
            Principalele abateri de la claritate sunt: obscuritatea, nonsensul, echivocul, pleonasmul, tautologia, paradoxul, ermetismul, galimatiasul (idei confuze, expuse greoi, în formulări incoerente).
            Proprietatea vizează concordanţa dintre intenţia vorbitorului (scriitorului), conţinut şi expresiile alese. Presupune utilizarea sensurilor proprii ale cuvintelor.
            Corectitudinea înseamnă respectarea normelor limbii literare. Abateri frecvente : anacolutul (discontinuitate lexico sintactică în interiorul unei propoziţii sau fraze) şi solecismul (greşeală de sintaxă).
            Precizia exprimă capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, a găsi cuvintele care exprimă cel mai bine ideea.
            Opuse preciziei sunt prolixitatea, digresiunea, retorismul formal, preţiozitatea  (excesul de neologisme dintr-un text).
            Puritatea reprezintă utilizarea mijloacelor lingvistice admise de simţul cultivat al limbii, evitând regionalismele, arhaismele, abuzul de neologisme, barbarismele, expresiile argotice, de jargon sau obscene.
            Calităţile particulareale stilului rezultă din felul propriu în care vorbitorul utilizează resursele limbii potrivit firii sale, profesiunii, gradului de cultură, mediului social în care trăieşte.
            1.Naturaleţea constă în exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri. I se opun afectarea şi emfaza.
            2. Simplitatea presupune folosirea termenilor uzuali, aparent lipsiţi de expresivitate, a formulărilor cu largă circulaţie în rândul vorbitorilor.
            3. Armonia rezultă din folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării. Sursele armoniei sunt multiple : accentul cunintelor, sonoritatea lor expresivă, fraze cadenţate etc. Opusul său este cacofonia.
            4. Demnitatea impune folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii şi evitarea a ceea ce este necuviincios, trivial, grosolan.
            5. Retorismul imprimă comunicării o notă de patetism măsurat şi de ton entuziast, prin respectarea construcţiei clasice a unui discurs.
            6. Fineţea inseamnă exprimarea cu subtilitate a ideilor, folosirea dee aluzii fine.
            7. Ironia constă în sesizarea, evidenţierea şi dezaprobarea aspectelor negative ale firii umane şi ale societăţii. Nu se realizaează prin negraea directă, ci prin disimularea adevăratelor intenţii ale emiţătorului.
8. Concizia presupune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare. Opuză conciziei este poliloghia – exprimarea logoreică şi ambiguă.
9. Oralitatea - în literatură - capaciatea autorului de a imita limba vorbită. Presupune folosirea cuvintelor populare, regionalisme, enunţuri interogative şi exclamative, imperative, vocative, interjecţii, anacolutul, elipsa, tautologia, dativul etic, onomatopee, proverbe, fraze rimate, vorbe de duh etc.