Functiile limbajului (ROMAN JAKOBSON)

Relatia dintre acesti factori ai comunicarii verbale este, conform lui Roman Jakobson, urmatoarea: "Cel care se adreseaza (emitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul sa-si îndeplineasca functiunea, el are nevoie de un context la care se refera (sau, într-o nomenclatura mai echivoca, de unreferent), pe care destinatarul sa-l poata pricepe si care sa fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod, întru totul sau cel putin partial, comun atât expeditorului cât si destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codeaza si celui care decodeaza); în fine, are nevoie de contact, conducta materiala sau legatura psihologica între cei doi, care le da posibilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea". (Idem, p.88)

Fiecare dintre acesti sase factori determina o alta functie a limbajului. 

Pornind de la analiza relatiei de comunicare, Roman Jakobson deduce sase functii ale limbajului, între care exista o relatie complexa: "Desi distingem sase aspecte esentiale ale vorbirii, ar fi greu sa gasim vreun mesaj verbal care sa împlineasca numai o singura functiune. Diversitatea nu rezida în monopolul uneia dintre aceste multiple functiuni, ci în ordinea ierarhica diferita a functiunilor. Structura verbala a unui mesaj depinde în primul rând de functiunea predominanta".(Lingvistica si poetica, în Probleme de stilistica, 1964, p. 88.)

Pe scurt, aceste functii sunt urmatoarele:

1. Functia emotiva sau expresiva, concentrata asupra reflectarii starii sufletesti a emitatorului de mesaj. Ea are tendinta sa produca impresia unei anumite emotii, fie adevarate, fie simulate. Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat mai ales de interjectii, precum si prin sunete cu valori asemanatoare în cuprinsul cuvintelor sau altor unitati de limbaj (sintagme, propozitii si fraze). În cadrul codului ges­tual al actorilor, de exemplu, exista un întreg arsenal de aceasta na­tu­ra, care, combinat cu resursele codului lingvistic, multiplica si mai mult varietatea acestor mijloace de comunicare. (Roman Jakobson da exemplul unui actor din Moscova care a format patruzeci de masaje diferite din expresia asta-seara, pronuntând cuvintele respective conform fiecarei situatii emotionale).

O simpla interjectie (ah!) poate provoca, printr-o variatie de intonatie, o mare diversitate de efecte: bucurie, durere, admiratie, uimire, mila, surpriza, indignare, nerabdare, oboseala, furie, invidie etc. La fel, prin pronuntarea mai lunga sau mai scurta a uni vocale, cum ar fi în exemplele: da si daa...; buuuna treaba ai facut! etc.

2. Functia conativa, orientata predominant catre receptorul de me­saj (destinatar), cu tendinta de a-l provoca, de a-i impune ceva. Voca­tivul si imperativul sunt formele cele mai expresive ale acestei functii.

3. Functia referentiala (denotativa sau cognitiva), orientata predominant catre sensul exact al mesajului. Ea se distinge în cadrul ling­vistic prin valoarea pur notionala, referentiala a cuvintelor. Infor­mea­za despre ceva  sau cineva, despre o a treia persoana.

4. Functia fatica este preocupata de mentinerea contactului de comunicare prin formule ca : "Alo, ma auzi?", "Ma întelegi bine?", prin dialoguri care repeta mereu aceeasi idee. Mesajul serveste la stabilirea comunicarii, la prelungirea sau la întreruperea ei, el con­tro­leaza cum functioneaza canalul si circuitul, atrage atentia interlocutorului sau confirma faptul ca acesta ramâne în continuare atent. ("Ascultati?")

5. Functia metalinguala explica interlocutorului codul folosit. Ea are rolul de comentariu si control al codului, prin întrebari referitoare la acesta, functie predominanta la copii si cei ce învata o limba straina: "Ce este de spus?", "Vedeti ce vreau sa spun?" etc.

Metalimbajul este folosit cu scopul de a explica un cuvânt, de a preciza un sens: "Adica...", "Nu asta am vrut sa spun", "Într-adevar, de asta este vorba", "Dati-mi voie sa va explic", "Nu înteleg nimic din ceea ce spuneti", "Glumiti...?" etc. Dictionarul cu definitiile, sinonimele si antonimele sale nu este altceva decât o culegere de metalimbaje.

6. Functia poetica este orientata catre adâncimea mesajului, privit în toata complexitatea lui. Aceasta functie este considerata de Jakobson o functie dominanta a limbajului uman, ea nu se reduce numai la sfera poeziei sau a artei în general, ci îmbratiseaza întreaga comunicare umana: "Orice încercare de a reduce sfera functiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia numai la functiunea poetica ar duce la o simplificare excesiva si înselatoare. Functiunea poetica nu este singura functiune a artei verbale, însa este functiunea ei dominanta, determinanta, pe când în toate celelalte activitati verbale ea se manifesta doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu". (op. cit., p. 93.) Pentru Jakobson, "studiul lingvistic al functiunii poetice trebuie sa depaseasca limitele poeziei, iar pe de alta parte, studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la functiunea poetica". (Idem, p.94)

Criteriul lingvistic al functiei poetice este dedus de Roman Jakobson din cele doua moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selectia sicombinarea: "Selectia se reali­zea­za pe baza unor principii de echivalenta, asemanare sau deosebire, sinonimie sau antinomie, pe când combinarea - construirea secventei - se bazeaza pe contiguitate. Functiunea poetica proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinarii". (Idem, p.95)

Elementele situatiei de comunicare

 Emitator, Receptor, Mesaj, Cod, Canal, Context.

Functiile elementelor comunicarii :

a) Emitator: functie emotiva

(emitatorul este cel care transmite mesajul unui receptor; functia emotiva se concretizeaza in selectia informatiei pe care emitatorul o operaza in realitateainconjuratoare).

b) Receptor: functie conativa

(receptorul este cel caruia i se adreseaza mesajul emitatorului,adica el este cel care primeste o informatie, astfel se concretizeaza functia conativa sau decunoastere. Efectul mesajului se masoara intr-un raspuns verbal/ scris sau comportamental);

c) Contextul: functie referentiala

(contextul este situatia in care are loc transmiterea mesajului;functia referentiala se refera la obiectul comunicarii-respectiv referentul- adica elementulrealitatii selectat de emitator pentru continutul mesajului);

d) Codul: functie metalingvistica

(alcatuirea mesejului presupune utilizarea unor semne comuneemitatorului si receptorului; semnele comune alcatuiesc codul; codul contine semne verbalesi/sau semne nonverbale)

e) Canalul: functie fatica

(comunicarea dintre emitator si receptor presupune stabilirea unuicontact; functia fatica se realizeaza prin semne verbale-formele de salut-sau nonverbale-privire,gesturi, miscari ale capului etc)

 f) Mesajul: functie poetica (este secventa de semne verbale si nonverbale transmisa de emitator receptorului; intelegerea mesajului presupune ca cei doi parteneri de comunicare, respectivemitatorul si recptorul, sa foloseasca acelasi cod)

(este secventa de semne verbale si nonverbale transmisa de emitator receptorului; intelegerea mesajului presupune ca cei doi parteneri de comunicare, respectivemitatorul si recptorul, sa foloseasca acelasi cod).

Cele sase functii corespunzatoare

Desigur ca, în sens restrâns, analiza versurilor cade în întregime în competenta poeticii, iar aceasta poate fi definita ca "o parte constitutiva a lingvisticii, care se ocupa de raporturile dintre functiunea poetica si celelalte functiuni ale limbajului". (Idem, p.97) Dar, în sensul mai larg al cuvântului, adauga Jakobson, "poetica se ocupa de func­ti­unea poetica nu numai în poezie, unde aceasta functiune este suprapusa celorlalte functiuni ale limbajului, dar si în afara poeziei, atunci când o alta functiune se suprapune functiunii poetice" (Idem).

Cu alte cuvinte, functiunea poetica a limbajului se manifesta nu numai în arta versului, ci si în proza artistica, precum si în proverbele ("apa trece, pietrele ramân"), în expresii idiomatice ("fugi cu ursul!") sau în vorbirea obisnuita. Din nevoia de a nu crea confuzii, s-a apelat la termenul poietica, prin care cei care-l folosesc înteleg arta poeziei în sine ca un lucru distinct de arta prozei.

Dintre multiplele functiuni ale limbajului, doua ni se par esen­ti­ale în transmiterea de mesaje: cea referentiala si cea poetica. Toate celelalte sunt laterale, auxiliare. Functia referentiala este continuta în celelalte functii ale limbajului, care tind toate sa întregeasca posibi­li­tatile de a realiza mesajul. În acelasi timp, toate functiile îsi gasesc modul ideal, mai bogat si, în acelasi timp, mai nuantat de manifestare în functia poetica. Ea este, în ultima instanta, functia expresiva cea mai deplina a codului de comunicare.

Prin analiza functiilor limbajului, ajungem din nou la relatia fundamentala dintre mesaj si cod, dintre ceea ce transmit si modul cum transmit, altfel spus, la relatia dintre comunicare si expresivitate, esentiala în definirea fenomenului stilistic.

Calităţile generale ale stilului

            Claritatea presupune formularea limpede, logică, coerentă a ideilor, astfel încât receptorul să înţeleagă pe deplin mesajul. Se recomandă evitarea termenilor prea specializaţi, rari sau echvoci, a construcţiilor pleonastice sau contradictorii.
            Principalele abateri de la claritate sunt: obscuritatea, nonsensul, echivocul, pleonasmul, tautologia, paradoxul, ermetismul, galimatiasul (idei confuze, expuse greoi, în formulări incoerente).
            Proprietatea vizează concordanţa dintre intenţia vorbitorului (scriitorului), conţinut şi expresiile alese. Presupune utilizarea sensurilor proprii ale cuvintelor.
            Corectitudinea înseamnă respectarea normelor limbii literare. Abateri frecvente : anacolutul (discontinuitate lexico sintactică în interiorul unei propoziţii sau fraze) şi solecismul (greşeală de sintaxă).
            Precizia exprimă capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, a găsi cuvintele care exprimă cel mai bine ideea.
            Opuse preciziei sunt prolixitatea, digresiunea, retorismul formal, preţiozitatea  (excesul de neologisme dintr-un text).
            Puritatea reprezintă utilizarea mijloacelor lingvistice admise de simţul cultivat al limbii, evitând regionalismele, arhaismele, abuzul de neologisme, barbarismele, expresiile argotice, de jargon sau obscene.
            Calităţile particulareale stilului rezultă din felul propriu în care vorbitorul utilizează resursele limbii potrivit firii sale, profesiunii, gradului de cultură, mediului social în care trăieşte.
            1.Naturaleţea constă în exprimarea firească, degajată, lipsită de constrângeri. I se opun afectarea şi emfaza.
            2. Simplitatea presupune folosirea termenilor uzuali, aparent lipsiţi de expresivitate, a formulărilor cu largă circulaţie în rândul vorbitorilor.
            3. Armonia rezultă din folosirea cuvintelor care conferă muzicalitate comunicării. Sursele armoniei sunt multiple : accentul cunintelor, sonoritatea lor expresivă, fraze cadenţate etc. Opusul său este cacofonia.
            4. Demnitatea impune folosirea cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii şi evitarea a ceea ce este necuviincios, trivial, grosolan.
            5. Retorismul imprimă comunicării o notă de patetism măsurat şi de ton entuziast, prin respectarea construcţiei clasice a unui discurs.
            6. Fineţea inseamnă exprimarea cu subtilitate a ideilor, folosirea dee aluzii fine.
            7. Ironia constă în sesizarea, evidenţierea şi dezaprobarea aspectelor negative ale firii umane şi ale societăţii. Nu se realizaează prin negraea directă, ci prin disimularea adevăratelor intenţii ale emiţătorului.
8. Concizia presupune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare. Opuză conciziei este poliloghia – exprimarea logoreică şi ambiguă.
9. Oralitatea - în literatură - capaciatea autorului de a imita limba vorbită. Presupune folosirea cuvintelor populare, regionalisme, enunţuri interogative şi exclamative, imperative, vocative, interjecţii, anacolutul, elipsa, tautologia, dativul etic, onomatopee, proverbe, fraze rimate, vorbe de duh etc.